Rome Marathon – running into friends

Vineri 8 Aprilie dimineata. Londra.

Patru ore de somn. In ultima dintre ele umblam de zabauc de unu singur intre gari si tramvaie. Strazi si peroane
care pe unde stie cine.
cine stie care pe unde.
stie care cine pe unde.
unde care stie pe cine.
pe care cine stie vine.
stie care pe cine … fie …
si tot asa
…la Budapesta. Ajunsesem mai devreme decat ceilalti trei si incercam sa ma descurc, sa ajung la punctul de start al maratonului.

Dar de ce Budapesta? Un oras de tranzit. Unul in care am ajuns fie intre doua trenuri trans europene, fie fugind intempestiv din Grecia incognito la un interviu si ratacind cu trepiedul pe ulite castelane. Noapte batuta de Dunare. Fie pe urmele unui grandprix. Toate situatii de diverse valențe tranzitorii. Poate de aia?

Mai degraba pentru ca uneste geografic si conjunctural (prin interviul ala), in chip ciudat, singura mea incercare de a ajunge sa lucrez in fostul imperiu, la banca… evident. Si asta se leaga de Cristi si de Cristi, de maratonul din Viena. Cel simultan cu al nostru. The one I gave up for the one in Rome.

In plus poate legat de framantarea linistita a lui MC, si cea de incertitudine a lui C. Suprapuse pe tenta mea de emotie si inconștiență (barely any training, the expectations for Sunday, the significance of Rome city in my life). Amestecate. Asa ca nici in episodul asta de vis nu mai ajungeam la sosire. Woke up din nedumeririle acelea. Cu 3-4 minute inainte sa sune alarma. But crashed back to untangle the streets for an extra 30′ though. Face parte din program cred. Intarzierea asta a fiecarei dimineti isi are ritualul ei.

17:30 Boarded Norwegian to Rome. Sort of last minute. Noth new. Voiam sa dansez pe culoare. Dadusem de tangențe cu Abraxas dimineata pe Fip si l-am descarcat pe burlanul de acces in avion, minutes before takeoff. Imi trepida sufletul si zambeam din toate incheieturile. Albumul asta poarta o amprenta puternic En-ica. El mi l-a imprumutat prima data si a ramas o amintire a momentelor de incandescenta de final de liceu si primele sesiuni de facultate. Solar! Sinonimie de culoare, accent, prezenta, privire cu el. Asa cum il stiu, cum este. Boala asta l-a desfacut excesiv totusi. Stratul lui de vitalitate calma s-a uscat si acum abia mai respira lipit de oase. Desi ultima data cand am fost la el i-am simtit caldura asta in palma, dar vigoarea abia mai palpaia. In ochi. Acolo.

(pictures taken Friday 13th May 2016 trying to walk the dread of news away. With my brother on the river bank in London. We came across this. En washing away… my goodbye to him, or his.)

now though… dârdâiam de energie intre oamenii de la coada. Toate figurile de pasi de pana acum. Navala. Se A Cabo, Se A Cabo, SE A CABO!  pana ma loveste: in buza avionului pasii imi ingheata brusc si marginea negrului mi se otraveste de lacrimi. The meaning of the words and the joy of it, all that life En-thusiasm. Finished(?!). A new scenario for a film about dying quickly comes to mind. One where I’d go and get him out of bed, exhausted of hope as he is. (I know I already have a different film scenario laid out years ago about how I would see my “termini” station. But that’s for how I’d imagine my ideal burrial. This other one now is more for) how, in a situation like his, if devoided of hope I’d go for it: dance myself extatic! Get him to dance with me to the edge of life/love. “Se a cabo” style.

That tremendousness and virtuosity of spirit, a core blast I had when dancing Zorba cu Georgiana la nunta lui frat’su. Ilie, her dad, ne privea si dupa mi-a spus cateva cuvinte. Era impresionat. Genul de vigoare si pofta de viata de pura vibratie. His words are still with me. A charisma of aternative divinergy. A blessing of sorts. He died though, of the same thing. So much for casual memories! All connected instead. But we go for an alternative outcome this time, don’t we!.. Holding breath together. Under the waves, waiting for the sunshine to blast our clavicular notch. 

Wifi on board. Momentuous expectation from the runnagang. Raggaguys!  I swap chats between ours and a trading conv. that goes on and on. Would only really detach from work a few good hours later, midnight on the cobbled streets.

Quickly into Rome, fast tracing the connections. Coming across first infrastructure/communication discontinuities: cei de la info aeroport ma trimit la info turisti pentru relatii legate de conexiuni cu orasul. Ma incapatanez sa nu iau taxiul. Sa ma descurc. Ce mai, ar trebui sa fie ca acasa… si este! la info turisti e inchis de cateva ore bune. Cum mogosoaia sa nu stie unii de altii?! sunt la 30m distanta unii de altii. Pana la urma dau de o cabina cu remote helpline si ma descurc. Fug la tren. Why? pare pustiu. Unde s-au imbulzit tot discharge-ul ala de londonezi? cum de nu sunt aici inghesuind culoarele catre si accesul la tren? Primele readaptari la limba. Insist pe meniul in italiana. Lamuriri cu nașu, cum taxam biletul, unde-l bagam, care e trenul corect, finally cativa nelamuriti ca mine joining in.

37 minute de transfer direct fara probleme imi dau senzatia ca lucrurile functioneaza cursiv. Next station – Roma Termini. AirBnB very close. 10′ away. Imi ia 20.

Acum ajung la Roma Termini.

image

La iesirea din gara ma redeseneaza amintirile. Sunt eu cel de acum 5 ani. (sau 4?), cu Filip si o gașcă de wanderers. Episodul acela de italian fun and street hassle we expanded into the texture of our friendship. One of those moments of transgenerational identification. There was no gap there, same mind, spirit, search, deschidere fata de sunetele, barurile, fetele si conversatiile noptii. Sprijineam amandoi o bere. Incalzeam bordura asteptand cu puhoiul de post-U2 concert goers niste autobuze sa ne duca nu stiu unde. Noi stam mai mult pentru savoarea si flirturile momentului. Lasam incerții sa isi ia drumurile care incotro si luam viața la pas. O varsta ingenua. O zapaceala șturlubatică. Anii 24-25 unde te simti liber si explorator. Matur in abia dezbracare de angoase adolescentine. There was a duality though!, a black (mine) and white (his) smile to it. The layers of imprint: we shared the same life story and grades of failures+victories, discoveries and frailty of dreams that looped-in a couple more times over my face in the 10 years (the age gap between us) while he was barely blushing into them the first run around. Descopeream atunci in el chefuri si sigurante pe care inca le am, dar mai rodate. Bucurii pe care le detin, mai nuantate. In expozeul acela de tinerete nerusinata a noptii we were ying-yang-ing it in searching harmonies with each other. Eu mai intristand printre poduri si arce de (alte) amintiri, el sarutând… caldarâmu si catarandu-se pe balustrade de soare adormit. Bai Fillip! Iti aduci aminte?!!

Aceleasi statii acum. Copacii aceia inalti cu coroana suspendata in arcade spre cer, tipare de peisaj mediteranean. Simt ca pot respira, ca se deschide ceva. Mai întorc o intersectie, mai cuprind o biserica. Grupuri de tineri la un moment dat, (turisti?) destul de dezinvolti dansand doi la o casca, unii ascunzand o doza de bere. Fumand. Despierduti laolalta.

Ma culege Gio de pe strada. I airbnb with him. Un picolo italiano, delicat si cumpatat. Ma astepta intr-un intermezzo al unei iesiri cu prietenii la o terasa aproape. 35 de ani. Jurnalist, purtator de cuvant al unei agentii de stat pe energie. Modest. Citit si umblat intru-catva. Asteptari normale de la viata. Dar undeva in zona de intelectual deschis catre mai multe. Sotia la fel de miniona. Dar de o profuziune vocala mai intensa in intimitate. Mai catre self esteem books and the culinarity of it. Ea dulapul ei de carti, el al lui. Le-am lasat o vedere la plecare. Intimitate simpla, gestuala.

Am iesit pentru o plimbare in miez de noapte. Printre alti vagabonzi, afise anti-imigranti, si flirturile strazii de vineri seara. Pusti tachinandu-se, cantand in gura mare in parc si all ages sharing an ice-cream, everywhere. Inghetataaa… incredibil. Abia incepe primavara! Vanturi si racori urmau inca sa ma mai scuture.

“It’s beginning to look up. Miroase a TUBEROZE! Pe strada. la intersect…” imi notez si o iau din loc.

20 Mai. Recitesc. A few good forebodes of what was to come.  Ratacirile din visul de inceput asa de bine replicate in startul maratonului de duminica 10 Aprilie!  Poate asta va fi tot ce voi scrie pana la urma despre maratonul de la Roma. Nu stiu… desi sunt atatea faze faine in cele doar 3 zile! A fost un weekend de prietenie. Accentuand si conturand mai bine desenele relatiilor dintre noi. Secrete, glume si context, cine suntem, ce oameni ne inconjoara, cercul de intimi si neintimi closely dressing our lives, our minds. Or following us to Rome, to Bucharest, to London. Noi patru cu glumele noastre, some mutual milestones we’re barely setting up now in our lives. Cu,… stai, cum era Sorine?, “fir-ar ea sa fie de epigenetica! – Sorin, Ciprian si eu la cafeaua din dimineata cursei, golul gravitational al lui Radu la vinul serii de dupa alergare, “prolegomene la spiritualitate si incertitudini in cuplu”- the 7km (while)racing conversation I had with Cip. Si mai era ceva… ce nu stii tu, da’ care a contat mult… omul harta – care ne-a lipsit noua astorlalti trei in cautarea startului.

Dar din toate astea, momentul de la imbarcare ramane cel mai greu si mai important. Cel ce imi explica cel mai bine de ce m-am dus la Roma: pentru nevoia de continuitate, intre cel ce sunt cu En si cel ce voi fi ramas fara el. Inclusiv referintele la Filip. Parte din acelasi plan mai mult sau mai putin constient de a crea continuitate, de a sfida moartea.

Postarea asta nu e despre ce se spune in ea, ci despre ce zace dincolo.  In noi, in mine, despre descompuneri si realcatuiri.

Quickly on board the train.

https://www.youtube.com/watch?v=TCLgD27-Pp8 :

Woke up this morning
Singing an old, old Beatles song
We’re not that strong, My Lord
You know we ain’t that strong
I hear my voice among others
In the break of day
Hey, brothers
Say, brothers

It’s a long, long, long, long way

Os olhos da cobra verde
Hoje foi que ar reparei
Se ar reparasse a mais tempo
Não amava quem amei

Ar renego de quem diz
Que o nosso amor se acabou
Ele agora está mais firme
Do que quando começou

A água com areia brinca na beira do mar
A água passa e a areia fica no lugar

E se não tivesse o amor
E se não tivesse essa dor
E se não tivesse o sofrer
E se não tivesse o chorar
E se não tivesse o amor

No Abaeté tem uma lagoa escura
Ar rodeada de areia branca

10 2

image

 

image

image

image

 

image

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s