Ganduri triste. Singuratate. Bucurestiul care nu imi mai e “aici”. E “acolo”. Chiar cand ajung .. acolo. Tot “acolo” ramane. Pe treptele avionului stomacul se prabuseste in gol. Ochii imi aluneca in gura. Spatiu gol. Nimic dedesubt.

Pana si lui i-a scapat piciorul cand sa intre in biserica. S-au impiedicat cu el pe trepte. Cand dormi iti mai aluneca brusc pasul de pe o margine de streasina, mai frângi o alunecare in gol asa dintr-odata. Cum ar fi sa visezi ca te-au pus in cutie si iti scapa călcâiu?, se duce cu fundu lemnului cu tot intre doua hurducăieli!.. Te trezesti atunci, nuh? El nu…
Noua insa ni s-a mai rupt o chingă înăuntru când, la scăpătura asta pe scări, a troznit strigatul ala de spaima al Adalinei. Unde il mai sperii asa mai fată?,
Iar tu Enne, ce ti-ai gasit sa te mai impiedici?, la ce nunta te grăbii prea tare? Sau ti-au căzut si tie plumbii din covată cand sa intri in biserica si nu-ti gasesti firea…Ai? ti-a pus deja preotu cununia odata, mai îndemult. Cu cin’ te iei acum?!
E atata misticism in Romania. Doamne!
Ma tineam de strane si pereti, ma trezeam ca sunt cu tot bratul incordat pe stativ si trag de icoana mai ceva ca de carabinele din Piatra Craiului. La fel cand l-am prins de marginea cutiei. Fir-ar el sa fie de chenar!!!

Imi fug ochii si degetele brusc pipaind obsedant un geam, sau o eticheta, degetele si palma cui se afla in mana mea, incheietura, o bucata de ceva, un amanunt coerent, ORICE! in secunda in care imi vine in minte momentul ala de îl coborâră aiurea. Ma ascundeam si atunci prin spatele crucii. Ma tineam de ea. O chestie imi ramasese obsedant in minte in dimineața aia de duminica. Sa respir adanc si intens, ca sa rezist, sa pot alerga pana la capat. Asta era tot ce mai era rational in ce se petrecea atunci. that still made any sense.
Mai zice unu cate o vorba. Ca daca ploua ii pare rau. Ca daca se schimba la față iar tot asa ceva. Ca nu stiu cum sa il dezlegi..CÂTĂ BÂJBÂIALĂ!!!

Mie doar in vreo doua-trei randuri mi-au filat filtrele mai aparte. In noaptea de dinainte si ora cand cu… pricina – s-au blocat telefoane, net, toate puntile personale, tehnic in mogosoaia! ce ti-era teama ca il sun?! cand stateam si ma uitam tâmpit la ecranul ala ca nu se innoada nici un fir, nici una din caile normale de comunicare. Si a doua oara in prima noapte cand am ajuns. La el in cameră spre dimineata pe la 6-7 înainte sa se trezeasca Ada a doua oara. Ma uitasem toata noaptea pe poze acolo la el.  Si deodata nu mai mergea, incercam sa le deschid in tot felul, dar tot ii dadea inainte cu “you do not have the right to open, go into the options menu and reset bla bla…”. Ma uitam in meniu, all rights in place. Dar degeaba. Pana atunci mersese șnur. Acu se juca laptopu cu mintea meu aiurea. Ma mai puteam uita doar in preview. In fine. Si tocmai cand imi mai revenisem si eu tot vazandu-l din imagine in imagine mai bine, mai el. Ma fulgeră un gand, ca si cum imi spune sa ma opresc si sa ma duc acasa.

Dar totusi crezi ca era mai bine asa?, de ce. De cand presupunem ca spiritele/sufletele sunt mai putin oarbe ca oamenii? Tot oameni si ele! Vantura Dumnezeu stie ce lumini si umbre, ne mai ingemanam din cand in cand unii cu altii nedumeriti printre perdele. Ai reusit sa iesi din pestera lui Platon?, si dincolo tot oglinzi? Iar de acolo incotro-L mai cauti?, te pomenesti ca tot dincoace, in ograda noastra, dar nu mai stii cum si de unde sa-L iei. Ar fi si asta o treaba…
Asa ca am renuntat la fotografii, imi mai arunc ochii la soarele de dupa coltul ferestrei. Se sfărâmă in pat printre ramuri. Am inceput sa ma uit in cartile lui. Ceva scris de el, intrebari tehnice despre oportunitatea vietii dincolo de boala. Cred ca de acum un an.  Ii admir scrisul. Cursiv, senin chiar si in framantarile alea. Aceeasi diferenta dintre noi. Temperamentala: calm aproape caligrafic versus înversunare nervoasa. Asta ma lasi sa fotografiez vad!, nu te impotrivesti. Apoi ceva teatru, Eugene O’Neil (acum realizez omonimia, nici in ziua aia, nici cand scriam nu am realizat, abia pe final, when tagging, and I’m supposed to be smart and see this things… right.),  All God’s Chillun Got Wings. (about miscegenation… adica ce vrei sa spui, jucam alba neagra laolalta intre zile si stele? Tu de acolo noi de-aici… Si ca oricum tot impreuna iese ceva. Mda.) N-apuc sa citesc decat o pagina, cel mult. Vorbesc cu Adalina. S-a trezit. Pare mai bine cand vorbim. Indelung. Deci poate mai bine ca am mai stat. She seems better every time we really speak these after days.

Plec pe la 11:00. In relenti prin soare pe jos pana la Unirii. Ma inscriu la cursa de duminica. Semithon. De unde atata suflu? nu stiu. O sa aflu mai incolo.

(sambata 14 mai, biserica Kretzulescu, pe la 11:30)

23 Mai. Azi mi-a dat iar prin ganduri. Cu un ras. Adica neasteptat, impromptu. Veneam de la dansuri si alunecam intre zi si noapte, nu prea a bine. Eu ma incovoiam intre melancolie si tristete aici si lui ii ardea de hohote. Bravo!
Dar mi-a placut. Era rasul acela nestavilit in care ii dadeau lacrimile. Se inrosea si respira printre reprize. En nu radea prea vocal, undeva pe mi-mi diez ceva, dar din adancul respiratiei. Un haz de bine. Generos, despre bucurii comune. Nu-mi vine in minte despre ce acum. Sau tot asa,?ajuns acasa, azi, cand tot dintr-un neunde il aud cu un: “Adalina, hai sa facem asa… “. Doar inceputul asta de fraza, in cateva randuri. Cum planuiau si aranjau laolalta unele altele ei doi inainte.

Nu mai las sa-mi cada dintii in somn. Ma feresc sa dorm uneori. Ultimele zile dinainte clar! Sau ma pacaleam să nu. Ii plombez pe loc, repar sau evit aiurea onirice din astea angoasante. Despre dintele lui la fel. […]

Na ca iese Luna. Plina!
Cate superstitii! Doamne! Suntem la Londra!, doar ti-am zis ca te iau in calatorie!, hai sa gandim ca la Londra!, Te rog!